Comuna Ferești

 Comuna Ferești s-a bucurat de interesul deosebit al istoricului Gheorghe Ghibănescu, cel care a străbătut, pas cu pas, sat cu sat, am putea spune casă cu casă, drumurile și cărările județului nostru. Numai astfel a reușit să scoată la lumină sute și sute de documente și, pe baza acestora, să scrie zeci și zeci  de  cărți. Cea mai importantă, din punctul  nostru de vedere, este Fereștii (Vaslui). Studiu și Documente publicate de Gh. Ghibănescu, membru  corespondent al  Academiei Române, Iași, 1926. O carte de o desăvârșită documentare pentru acea perioadă și redactată cu o deplină probitate științifică. După aproape o sută de ani, majoritatea afirmațiilor și părerilor susținute își păstrează  valabilitatea, au mai apărut, însă, și unele aspecte  noi. Totodată, remarcăm faptul că, plecând de la Ferești, Gh. Ghibănescu  extinde cu mult aria de cercetare si se ocupă, aproape în egală măsură, de alte localități din zonă, actuale sau dispărute, cum ar fi: Prigoriceni, Cîrjani, Valea Ră, Childești, Românești, Butucărie etc.. De aceea noi ne-am oprit, în lucrarea de față, numai asupra Fereștilor și a satelor dispărute de  pe teritoriul său, Zlătărești și Milești. În paginile care urmează ținem  să omagiem amintirea lui Gheorghe Ghibănescu și a celui care, în 1926, a făcut posibilă apariția  cărții despre Ferești, prefectul Gheorghe Râșcanu, general, erou al primului război  mondial, exterminat la Sighet în anul 1950, ca deținut politic, alături de alți mari oameni ai României.

Geografic, Fereștii se situează în Podișul Bârladului, la limita de nord a subunității teritoriale a acestuia, Colinele Tutovei. Relieful este caracterizat, în primul rând, prin coline prelungite, despărțite prin numeroase cursuri de apă, unele cu debit redus, care seacă parțial vara. Întreaga zonă era puternic împădurită. De altfel, numele județului Vaslui provine de la râul cu același nume, care în limba cumană înseamnă ”râu care curge printre păduri ” (Vas – pădure și lui - râu, la fel Bahlui, Teslui etc.).

Treptat, urmând  cursul râurilor și pâraielor, strămoșii noștrii îndepărtați au trecut la popularea teritoriului, de la gura râurilor spre izvoare. La Ferești nu s-au făcut săpături arheologice sistematice, totuși, unele descoperiri întâmplătoare aruncă o oarecare lumină asupra celor mai îndepărtați strămoși ai celor din Ferești. Descoperirile  au fost consemnate în cartea regretatului arheolog Ghenuță Coman (Statornicie, continuitate, București, Ed. Litera, 1987). Descoperirea a numeroase săbii și seceri din bronz permit includerea primilor locuitori atestați în zonă în parametrii culturii Monteoru, respectiv, existentă în mileniul II, înainte de Hristos. Reprezentanți ai epocii bronzului, creatorii acestei culturi au rezultat dintr-o sinteză a vechilor locuitori neolitici cu indoeuropenii statorniciți aici, care au dat naștere diverselor ramuri ale tracilor, între care și cea carpatodunăreană. Cultura Monteoru s-a răspândit, în special, în zonele  deluroase, inclusiv în Moldova Centrală. Acest fapt a fost considerat de mare importanță în stabilirea originii daco-geților. Întâlnim, deja, triburi puternice, dispunând de o autentică organizare militară și de elemente de fortificație. Ele nu aveau o existență izolată, ci cultivau legături cu alte populații, unele aflate la mari depărtări, fapt dovedit de circulația armelor și a podoabelor. De exemplu, s-au găsit bucăți de chihlimbar (rășină  prețioasă) tocmai de la Marea Baltică. Deși obiectele de bronz sunt tot mai numeroase, ne apropiem de epoca fierului, tranziția fiind realizată prin purtătorii culturii Noua. Deși numele  acestei culturi provine de la suburbia Brașovului, Noua, purtătorii vii sunt răspândiți în special în centrul și sudul Moldovei. Ceea ce deosebește cultura Noua de alte culturi este, în primul rând, prezența cenușarelor (zolniki), aducerea unor movile de cenușă provenite din  arderea modestelor și temporarelor colibe de lemn. Așezările aveau un caracter provizoriu, erau, practic, sălașele unor păstori care-și schimbau mereu locuințele. Datorită acestei ocupații  primordiale se explică și marea prezență a obiectelor din coarne de bovine. La acestea se adăugau părți din scheletul animalelor, în special omoplații, la fel de prelucrate, de aici, o mare varietate de obiecte. Obiectele de bronz se păstrau în depozite, probabil în vederea unor schimburi, la fel ca la Ferești, unde s-au gasit împreună săbii și seceri de bronz. După acești nomanzi, în zonă se stabilesc dacii liberi, respectiv carpii, uneori amestecați cu bastarnii, primii migratori germanici ajunși la noi. Faptul că în anul 1846, în centrul satului Ferești, s-a descoperit un vas mare de lut, plin cu monede de argint, presupune existența, aici, a unui puternic șef de trib, altfel nu se explică o asemenea bogăție. Ghenuță Coman, în lucrarea citată, afirmă următoarele: ”La  Ferești întâlnim o descoperire arheologică de cea mai mare importanță. La sediul fostului C.A.P., situat pe interfluvial din partea sudică a localității, s-a  descoperit un cuptor de olar ­(diametrul de 1,55 m., adâncimea de 2 m., fundul gropii cuptorului de 2,60 m.). Resturile ceramice din cuptor și din împrejurimi datează cuptorul și așezarea la sfârșitul secolului al IV-lea și începutul secolului al V-lea, în plină perioadă  culturală Sântana de Mureș - Cerneahov.”

Perioada respectivă este, desigur, extrem de importantă, marcând începuturile formării poporului român. La fel, Sântana de Mureș înseamnă descoperirea și conservarea, pe arie extinsă, a unor elemente de origine romană, în primul  rând ceramice.

A urmat lunga și întunecata perioadă a migrațiilor. Zona Fereștilor pare să fi fost mai puțin  bântuită de migratorii pradalnici. Aceștia căutau câmpii cât mai întinse, pentru mișcările lor de cavalerie, dar și locuri de hrană pentru turmele care-i însoțeau uneori. Singurii migratori care s-au așezat, într-un oarecare număr, aici au fost slavii sau cumanii. Se pare că înainte de întemeierea statului moldovenesc, în zona Vaslui - Bârlad (deci și a Fereștiului) ar fi existat un stat romano-slavo-cuman.

Constituirea Moldovei ca stat, în 1365 (sau 1359), va determina direct formarea satului Ferești prin așa zisa ”descălecare” maramureșeană. Oricând s-a vorbit de Ferești s-a pus, mai întâi, problema etimologică, respectiv originea denumirii satului. Se știe că, în majoritatea cazurilor, aceasta provine de la strămoșul întemeitor al localității, de la ”bătrânul”, de la cel dintâi care ”a bătut parul”. În cazul nostru, numele prezintă curiozitatea de a fi de origine maghiară: Feher, adică Albu, cu derivatele sale, pe terenul limbii române cel mai cunoscut fiind Feair. Gh. Ghibănescu este de părere că avem, aici, un obișnuit caz de maghiarizare a numelui, că maramureșeanul Albu ar fi întemeiat satul cu rudele sale, păstrându-se, însă, numele primit de la unguri. Un caz asemănător ar fi în zona Bârladului, unde se află satul Fichitești, în ungurește Fekete, însemnând Negru. Nu este, însă, exclus ca între maramureșenii veniți în Moldova să se fi aflat și un mic  număr  de unguri, care s-au răspândit pe parcurs. Problema documentelor istorice, a primei atestari a satelor, este (și era) dificilă. Primul document moldovenesc datează la peste 25 de ani de la întemeierea statului, deși a existat, de la bun început, o cancelarie domnească. Documentele s-au pierdut, în mare parte, au fost ascunse, furate de străini etc.. După ce trece în revistă alte toponime posibil derivate din ”faher”, Gh. Ghibănescu este de părere că prima atestare a Fereștilor ar fi din 1400, în documentul care prezintă proprietățile lui Dan Vameșul și în care este amintit ”hotarul lui Feair”. Între timp,  însă, documentul citat  s-a dovedit un fals efectuat în secolul al XVI- lea, pentru obținerea unor proprietăți. Pentru prima atestare certă rămâne valabil documentul datat 12 ianuarie 1487, pe care îl redăm in continuare: ”Cu mila lui Dumnezeu Noi Ștefan Voevod, Domn Țării Moldoviei; înștiințare facem cu această carte a noastră a tuturor cui pre dânsa vor căta sau o vor  auzi-o cetindu-li-se; adică au venit înainte noastră și înainte a lor noștri Moldovenești boiari Mărena și Titiana și Mușa, fetele lui Feair, de a lor bunăvoe de nime silite nici învăluite, și au vândut a lor direaptă ocină din al lor drept și adevărat uric, un sat anume Tătăreștii, mai sus de Feerești, pe același pârâu, și a vândut cel sat slugilor noastre, lui Ioan și fraților săi Andrieș, și Gavril și Petru drept 40 zloți tătărăști. Și s-au sculat slugile noastre Ioan  și frații săi Andrieș și Gavril și Petru și au plătit toți deplin acei de mai sus scriși bani 40 zloți tătărăști în mânule Marinei și Titianei, și Mușei, featele lui Feir, dinaintea noastră  și dinaintea a lor noștri boiari.  Deci noi vâzând  a lor de bună voe și pace între dânși, și deplină plată, iar noi așijderele și de la noi am dat și am întărit slugilor noastre lui Ioan și fraților săi, lui Andriieș și lui Gavril și lui Petru, cel de mai sus zis sat anume Tătărăștii mai sus de Ferești, să le fie lor de la noi uric și cu toate veniturile lor și copiilor lor întreg și nepoților lor și strănepoților lor împrăstiaților lor, și la tot neamul  lor, ce li se va aleage  mai de aproape  nici odinioară în veci. Iar  hotarul celui sat (mai sus) de Ferești se începe din gura îmbelor pârae, unde cad în  drum drept preste pădure la capătul din jos  al poenei în hotarul Titeștilor, iar despre celelalte lature  pe vechiul hotar, pe unde din veac a înblat. Iar la aceasta iaste credința  domnii noastre mai sus scriese Noi Ștefan Voevod și credința prea iubiților fii ai domniei meale Alexandru și Bogdan Vlad și credința boiarilor noștri, credința dumisale Zbiare, credința pan Neagu, credința pan Duma, credința pan Gangur, credința pan Dragoș, vornicul, credința pan Hrăman, credința pan Iațco Hudici, credința pan Dajbog, credința pan Ion și credința  pan Steful parcalabi de Hotin, credința pan Nicola și credința  pan Reațeș, parcalabi de Neamț, credința  pan Andrei Ciortorovschi, credința pan Grozav parcalab de Orhei, credința  pan Ion Secară parcalab de Novograd, credința pan Clănău spatar, credința pan Boldur visternic, credința  pan  Petru stolnic, credința pan Andreico ceașnic, credința pan Eremia postelnic, credința pan Șandru comis, credința tuturor boiarilor noștri Moldovenești  a mari și mici. Iar după a noastră viață cine va fi domn țării noastre a Moldovei, acela să nu strice a noastră danie și întărire, ci mai vârtos să întărească și să împuterească, căci că înșine le-am dat și le-am hotărât pentru a lor dreaptă slujbă, și pentru că au cumpărat cu ai săi curați și drepți bani. Iar spre mai mare tărie și împuterire a tot ce s-a scris mai sus poruncit-am la al nostru credincios boiarin Tăutul logofătul să scrie și a nostră peceate s-o lege  de această carte a noastră. A scris Toader în Suceava, la anul 6995, luna Ghenar 12 zile.”  Este vorba de un document perfect autentic, o vânzare-cumpărare, în care cele care vând, Marena, Titiana și Mușa, se prezintă drept fiicele lui Feir. Numele lor sunt românești, numele  unguresc al tatălui (strămoșului) este, adeseori, pronunțat altfel. Desigur, satul a existat de mai mult sau mai puțin timp înainte, documentul rămâne, însă, reperul admis unanim. Numele Musa însemna "frumoasă", circulă și astăzi în dialectul aromân. În legătură cu vânzarea, putem presupune  un mai mare domeniu aflat în posesia neamului Feair, care începe să-și vândă moșiile. Relativ aproape erau alte două sate, pe valea Racovei, aparținând aceluiași neam și cumpărate de Ștefan cel Mare la 15 octombrie 1498, pentru a întregi moșia dăruită targoveților din Vaslui. Iată încă două fragmente care ne interesează: ”După aceasta au mai venit înaintea noastră și înaintea ai lor noștri boiari Drăgălina și soru-sa Marușca, fetele Cozmei  Streșină și nepoții lor Ion și soru-sa Marina, nepoții Mihului, toți nepoți ai lui Feair, și iarăși din bunăvoința lor de nimeni siliți, nici  învăluiți, și-au vândut a lor dreaptă ocină din al lor drept uric, din unicul strămoșului lor al lui Feair, și al lui Petre și al Cozmei Streașină și acest sat pre Racova, anume Fereștii, unde au fost carele moșilor lor, a lui Feair, a lui Petru, a Cozmei Streșină, și acel sat l-au vândut iarăși doamnei mele, drept una sută zloți tătărăști, cum si ispisocul ce l-au avut moșii lor Feair, și Petre și Cozma Streșină, pre acest sat de la unchii noștri; Ilieș și Ștefan Voievod, pe când au fost încă în pace, încă l-au datul în mâna domniei mele.”.

"După aceia au mai venit înaintea nostră și înaintea a lor noștri boieri Groza Robat, feciorul  lui Ioanăș Ungureanul, fratele lui Feair și iarăși de a lui bună voie, de nime silit nici asuprit, și a vândut a lui dreaptă ocină, din uricul tatălui său Ioanăș Ungueranul „Oanăș” și acest sat l-au vândutu-l iarăși domniei mele, drept cincizeci de zloți tătărești; cum și ispisocul ce l-au avut tatăl său Oanăș Ungureanul pre acest sat de la unchii noștri, de la Ilieș și Ștefan Voievod, încă l-au datu-l în mâna noastră.” (Documente Romanice Istorice,  A. Moldova, volumul III, Editura Academiei, București, 1990, pp.188-189).

 În legătură  cu documentul de mai sus  trebuie lămuriți doi termeni: ispisoc, actul de proprietate propriu-zis și uricul (din maghiarul orὂk), care implică dreptul de moștenire. Frații Ilieș și Ștefan au domnit în același timp în Moldova, între 1435 și 1442, în două capitale: Suceava și Vaslui. Uimitoare sunt, încă, încrengăturile de neamuri, numele ungurești și românești în paralel, toate ducând la un bătrân Feair drept strămoș al tuturor celor de la Fereștii actuali (Ferețtii de la Racova se numesc acum Laza, satul lui Oanăș Ungureanul fiind Sauca, a cărui istorie încă încercăm să o deslușim­).

Secolul al XVI-lea pare să se fi desfășurat  în liniște, fără evenimente majore pentru Ferești. Primul document legat de problema proprietății apare exact la un secol după prima atestare, și anume la 11 ianuarie 1597 - Ion Turșea vinde lui Antănas partea sa din Ferești pentru 150 de zloți, după ce obține acordul surorii sale, Ana. Remarcabile (și aici, ca și în documentul primei atestări) sunt poziția juridică a femeilor și, de asemenea, suma foarte mare plătită pentru o parte din sat, ceea ce sugerează mărimea Fereștilor. Documentul este emis de cancelaria lui Petru Șchiopul, dar este amintit actul de proprietate emis în timpul lui Petru Vodă cel Bătrân, adică Petru Rareș. În anul următor, în aprilie, Antănas face o nouă cumpărătură întărită de Petru Vodă: a treia parte din a treia parte din jumătate de sat, pentru care plătește fabuloasa sumă de 300 zloți (galbeni). Au vândut Pavăl și soră-sa Frăsina, tot din uricul de la Petru Rareș. Cumpărăturile continuă în Ferești: în anul 1590, când Ioachim și Lupul cumpără, cu 120 zloți, părți ale rudelor părintelui Gherman. Asistăm, deci, la vânzări succesive, care sugerează începutul unor schimbări în societate, sărăcirea  vechilor  proprietari de pământ, apariția unor noi îmbogățiți.

În 1607, Simion Movilă Voievod întărește o nouă și interesantă tranzacție de pământ în Ferești. Irina, fiica lui Turșea, pe care l-am văzut drept cumpărător, răscumpără acum, cu 320 de zloți, pământul pe care tatăl său îl pierduse în împrejurări pe care nu le știm.

Abia am intrat în încâlcita problemă a proprietății asupra pământului, care a a animat în permanență viața satelor - secolul al XVII-lea a însemnat, pentru Ferești și întreaga zonă, un timp al marilor schimbări care, după cum am văzut, au început să se manifeste din secolul anterior. Mai întâi apar oameni noi, între care vom distinge, mai întâi, o mare personalitate, umează, apoi, o familie care le-a cumpărat tot ce se putea cumpăra din zonă. Fără să urmărim cu exactitate cronologia, vom începe cu partea luminoasă, familia Postolache, devenită apoi  Milescu, prezentându-l pe cel mai de seamă urmaș al său, Nicolae Milescu Spătaru - în mod surprinzător pentru secolele trecute, în cazul său cunoaștem precis ziua și anul nașterii acestui mare cărturar și deschizător de drumuri atât în cultura noastră, cât și în cea rusă: 1 iulie 1636. Însă în privința locului de naștere s-au ivit, în ultimul timp, unele dispute, fiind contestată nașterea sa în satul dispărut de pe teritoriul Fereștilor, respectiv Milești. Într-adevăr, după cum susține  Sorin Gorovei, Mileștii intră mai târziu, după nașterea sa, în posesia familiei. De fapt, Milescu s-a născut la Zlătărești, alt sat dispărut, foarte aproape de Milești, situat tot pe teritoriul actual al comunei Ferești, al cărui fiu este, pe bună dreptate. Numele de "Milescu" îi va folosi accidental. I se spunea Nicolae Spătarul sau Nicolae Cârnul, iar în Rusia a fost cunoscut drept Spafariev. Totuși, trebuie să păstrăm tradiția numelui "Milescu" așa cum a intrat în mentalul românesc. Mai știm că pe tatăl său îl chema Postolache, venise  din Grecia, dar, ca și  multe alte cazuri, trece drept grec, dar era aromân. Oricum, s-a integrat perfect spiritului românesc, s-a considerat, întotdeauna, un fiu al Moldovei și, pe unde a umblat prin străinătate, și-a amintit întotdeauna de țara natală.

Dovedeşte de mic mari aptitudini pentru studiu. După ce se instruieşte la Academia Vasiliană (Şcoala deschisă de Vasile Vodă Lupu) din Iaşi, îşi continuă pregătirea intelectuală la Marea Şcoală a Patriarhiei din Constantinopol. Pe lângă pregătirea teologică, are ocazia să se instruiască în mai multe domenii umaniste, deoarece profesorii de aici aveau o bună pregătire, în special în Italia, la universitatea din Padova. Tot acum devine un adevărat poliglot. Milescu, la 17 ani când s-a întors în ţară, vorbea şi scria în greaca veche, latină, slavonă, turcă, neogreacă, italiană, iar mai târziu va învăţa şi limba rusă. Îşi începe cariera politică la curtea lui Gheorghe Ştefan şi se ataşează de persoana nu prea valoroasă a acestuia. După ce a fost mazilit, îl va urma în exil în străinătate, la Stettin, unde fostul domnitor îşi constituise o curte minusculă. Un timp va juca rolul unui fel de ambasador itinerant, va călători pentru domnitorul său la Stockholm, Paris, Londra. Drumurile acestea îi vor servi pentru cunoaştere în general, dar vor da şi roade intelectuale. Milescu intră în legătură cu cărturari din ţările vizitate, leagă prietenii, primeşte şi împărtăşeşte noi cunoştinţe. I se cer păreri în privinţa unor dispute teologice şi va publica la Stockholm şi Paris lucrarea Enchiridion sive stella Orientes splendens Occidente, în care va demonstra poziţia bisericii ortodoxe în privinţa liberului arbitru. Relaţiile cu Gheorghe Ştefan se răcesc, acesta are atitudini nepotrivite faţă de Milescu, mai ales datorită soţiei, care se amesteca în problemele politice. Se întoarce în Moldova, unde este suspectat că ar dori tronul ţării şi, din acest motiv, i se taie nasul. În realitate era vorba de crestarea organului respectiv, drept pentru care, după un vechi obicei bizantin, nu mai putea ajunge în fruntea ţării.

Rusia fiind atunci într-o perioadă de reorganizare statală, ţarul Alexei Mihailovici face apel la cărturari străini să vină la Moscova. Având în vedere relaţiile pe care le închegase la Constantinopol, Milescu va fi unul dintre cei chemaţi. Ajuns în Rusia, se va bucura de o deosebită preţuire datorită talentelor sale de poliglot şi experienţei diplomatice. Se va ocupa de traducerea documentelor de stat şi, în 1675, va primi o foarte importantă misiune: va fi trimis ca ambasador din partea Rusiei la Beijing, la împăratul Chinei. Misiunea era onorantă, dar şi foarte dificilă. Trebuia străbătută o cale cu multe necunoscute prin Siberia, apoi nu se ştia care va fi atitudinea chinezilor. Milescu reuşeşte să depăşească toate piedicile. Practic, devine un explorator care deschide prima dintre căile de comunicaţie pe uscat dintre Europa şi China. La Beijing se descurcă de minune, dezlegând firele intrigilor de care era înconjurat. Probleme deosebite a avut însă la întoarcere, unde a găsit Moscova cuprinsă de mari frământări politice, după moartea ţarului Alexei Mihailovici. Va învinge şi de data aceasta şi se va bucura de prietenia şi susţinerea noului ţar, Petru cel Mare. Va avea, astfel, liniştea necesară pentru a-şi scrie operele, stingându-se înconjurat de onoruri în 1708. Principalele sale lucrări sunt Jurnalul de călătorie în China şi Descrierea Chinei. Cea dintâi este foarte importantă prin descrierile geografice, primele pentru multe dintre ţinuturile străbătute şi, mai ales, pentru observaţiile de ordin etnografic pe care le face, tot pentru prima oară, asupra unor popoare siberiene. În Descrierea Chinei, pe lângă aspectele geografice se va opri şi asupra celor legate de civilizaţia chineză şi de psihologia localnicilor, dovedind şi aici un fin spirit de observaţie. La cele de mai sus se adaugă lucrări de teologie scrise de Milescu sau traduceri şi adaptări. Dintre acestea, o amintim pe cea legată de Moldova, Istoria despre sfânta icoană a prea sfintei născătoare de Dumnezeu, Maria, în care prezintă o icoană de la mănăstirea Neamţ. Oştean, dregător, cărturar, unul dintre primii exploratori ai Chinei, Nicolae Milescu Spătarul a fost o personalitate complexă, un „homo universalis”, aşa cum era idealul Renaşterii.

 Adevărații ”oameni noi” în zonă sunt cei din cealaltă familie, Cehan, devenită Racoviță. După boierii ”de sabie” ai lui Ștefan cel Mare, care primeau sate și moșii în urma unor acte de vitejie particulară, sau pentru comanda înțeleaptă a altor luptători, a urmat a doua categorie a boierilor îmbogățiți prin cumparare și speculare de moșii, cum au fost Cehăneștii, a treia categorie fiind cea a jefuitorilor fanarioți.

Să încercăm un istoric al familiei Cehan, începând cu observațiile mele din Cartea întâi a Racovei (Dan Ravaru, Editura Nona, Piatra Neamț, 2002), deoarece în acea zonă au început să stăpânească pământ și să aibă funcții. Să ne oprim puțin asupra Racovițeștilor, familie domnească legată de Valea Racovei, de unde și-a tras numele. Întemeietorul acesteia ar fi, după Gheorghe Ghibănescu, un Stan Horja (strâmbul, ungurește), care a trăit între 1450-1500. Urmașii săi au fost Lazea, Bosanciu, Ion Gotcă și un alt Horja. Urmașii lui Lazea vor fi Cehan Vătaf, Toma, Nechifor și Măgdălina. Din Bosanciu se vor trage Avram și Negrita. Urmașii lui Petru Cehan se vor numi Apostol Cehan, Constantin Cehan și Racoviță Cehan logofătul. De aici va urma șirul de mari boierași, de voievozi, care se va încheia cu un om de știință de valoare internațională și un explorator, care a fost Emil Racoviță, la fel ca Nicolae Milescu Spătarul. În ceea ce privește originea numelui Cehan menționăm că, în turcește, ”ghihan” înseamnă fântânar, existând și în limba persană, un termen asemănător cu sensul de ”strălucire”. O legendă populară spune că fiul lui Apostol Cehan s-a născut pe malul pârâului Racoviță (la Gârceni) și, de aici, a provenit numele viitorilor domnitori. După ce au acumulat moșii pe Valea Racovei, cehăneștii le-au vândut și s-au stabilit pe Valea Vasluiului, probabil gândeau la domnie încă de pe atunci...

Iată punctul de vedere al lui Gh. Ghibănescu: "Într-un act din 1614, Constantin Cehan face prima apropiere de Ferești. În cadrul vânzărilor–cumpărărilor, cele din zona izvoarelor Racovei, la Dumbrăveni și Gârceni, îl ia drept martor pe Filip din Ferești. După câțiva ani, având deja Prigoricenii, Constantin și Petru Cehan  pătrund în Ferești, printr-o cumpărătură de numai 18 zloți, extrem de modestă, tot din pământul lui Ion Turșea. Nu conta cantitatea de pământ,  ci faptul că au intrat în obștea răzeșilor de acolo, deci vor avea libertatea să cumpere, de acum înainte, orice pământ vor dori. Condrea, dintr-o  veche familie din Ferești, cedează partea lui de moșie lui Petru Cehan pentru un cal bun. Oferirea continuă, Cehăneștii își sporesc moșia de la an la an. Condrea din Ferești își pierde pământul în fața Cehăneștilor fiindcă s-a pus chezaș (gavut) pentru o proprietate, Constantin Cehan, considerat acum din Ferești, devine proprietarul unei mori, având carte de la Miron-Vodă Barnoschi, un document din 1660 mărturisește despre alt mod de a mări moșiile Cehăneștilor, scăparea ”capului” prin oferirea de sume de bani, care vor fi acoperite de proprietățile celor vinovați. Un document, din 1688, despre o împărțire frățească în familie Cehan–Racoviță, ne oferă o imagine asupra bogăției de animale din Moldova." (Ghibănescu, op. Cit., pp. 153-154).

La  8 ianuarie 1691, Fereștii  sunt gazda unei importante  tranzacții de pământ: Safta, văduva vornicului Ion Racoviță, purtând titlul de vorniceasă, cumpără pământ la Ferești în prezența mai multor boieri cu ranguri mai mici, dar și a unor martori - țărani - care iscăleau prin punerea degetului. În acest document iese în evidență mai întâi prețul de 10 lei - trebuie să specificăm că pe atunci prin leu se înțelegea măsură monetară, respectiv monede cu denumiri diferite erau raportate la talerul olandez, care circula prin Orient și avea o imagine cu cap de leu. De exemplu 5 orți sau 10 icosari făceau  un leu. Denumirea s-a păstrat până astăzi, de aici leul românesc, leva bulgărească, leka albaneză. Se specifică vânzarea a „gimătate de bătrân”. Prin „bătrân” se înțelege o dimensiune mare a moșiei satului care, în funcție de strămoșii întemeietori, putea „să meargă” pe 2, 3, 4 "bătrâni". Familia Cehan – Racoviță s-a raportat în principal, ca loc de  îngropăciune, la biserica din Ferești, care era aproape ruinată în vremea în care scria Ghibănescu, apoi la mănăstirea Dobrovăț, ctitorită de Ștefan cel Mare și Petru Rareș, rectitorite de Racovițești. Pe baza documentelor, istoricul Ghibănescu distinge șapte generații ale neamului Cehan-Racoviță - boieri, episcopi, domnitori. Considerați cumpăratori de pământ, dau, totuși, dovadă de generozitate, de pildă în iulie 1707, când Gheorghe Cehan din Ferești donează părțile sale de pământ din Valea Ră și Sărata cumnatei sale, rămasă văduvă după moartea vornicului Ion Racoviță. Tot în această perioadă se strâng legăturile  dintre cele două familii domitoare ale Moldovei de la începutul secolului al XVIII-lea, Racoviță și Cantemir, inclusiv prin înrudire. Pe 28 iunie 1740 este emisă o carte de judecată a Divanului privind  datoriile hatmanului Dumitrașcu Racoviță, care se întindeau pe mai multe pagini, carte (redactată în stilul prolix al epocii) ce face cele mai multe referiri la satul Ferești. De reținut  și menționat prezența pietrelor prețioase (diamante, cămașă cu mărgaritare) în cadrul schimburilor comerciale. În anul următor se reia judecata și, în fine, hatmanului Radu Racoviță i se întărește proprietatea asupra Fereștilor și a altor sate din jur.

Împărțirea moșiilor racovițene in 1753. Ion  Racoviță  vinde  cu 1545 lei, o sumă mare pentru vremea aceea, Fereștii și alte câteva sate fratelui său, hatmanul Radu. Între 1769-1776 se desfășoară (pe teritoriul  Moldovei, în primul rând) unul  dintre  cele mai importante  războaie dintre ruși și turci, încheiat cu Pacea de la Kuciuk-Kainargi. Rușii încheiau războiul victorioși, dar departe de a-și îndeplini toate scopurile pe care și le propuseseră. Unul dintre acestea era ocuparea Principatelor române, sau, cel puțin, a Moldovei - se spune că „muscalul dorea Dunărea hotar”. În acest context, rușii realizează un dublu rencensământ, între 1772-1773 și în 1774. Lucrările realizate în acest scop, toate documentele aferente se păstrează la Chișinău, unde a  fost publicată lucrarea Moldova în epoca feudalismului, cu reproducerea datelor din 1772-1773 și 1774. Lucrarea s-a tipărit în două volume, unul în rusește, celălalt în română, cu scriere chirilică. Iată cum erau prezentați locuitorii din Ferești:

BIRNICII: Ioniță Dărdări, Donos vornic, Antohi muntean, Arteni zetlui, Ioniță Baron, Anton Potorac, Timofte Bucul, Gavril Mocan, Ioniță Câcâcea, Macoveiu, Ion Chiriță, Simion  Munteanu, Ionachi vataman, Șerban herghelegiu, Constantin văcar, Neculai plugar, Toader plugar, Vasile sân Chiriții, Todos plugar dârvar, Ursul sân Chiriței, Gavril sân vataman, Dănilă Vasile scutar, Gheorghe cioban, Ștefan văcar, Postolachi herghelegiu, Toma văcar.

PREOȚII de acolo: Popa Vasile

DIACONII de acolo: Mihalache, diacon

ȚIGANII de acolo: Ionițe, Judele, Gheorghiță, Vasile sân lui, Beșleagă, Mazilu, Coloianu, Savin, Rogoz, Șerban Ion pânzar, Mânăilă, Ion sân lui, Neculai sân Coloianu, Boboc.

 În  legătură cu textul trebuie, mai întâi, să precizăm doi termeni: „sân” (sin) înseamnă „fiu”, iar „zet” înseamnă „ginere”. Sunt reminiscențe ale scrisului în slavonă. La români este amintit vornicul, conducătorul satului, primarul, iar la țigani, judele, conducătorul lor. Vedem venirea unor persoane străine în sat, un muntean și un mocan, precum și un oarecare echilibru între ocupațiile legate de lucrul pământului și creșterea vitelor, predominând ușor cea din urmă ocupație.

Din anul 1803 avem un prim recensământ românesc, intitulat „Condica liuzilor” (a oamenilor, a celor care dau bir). În cartea Surete și izvoade (vol XVI), iată ce ne spune Gheorghe Ghibănescu:  ”În 1803 satul Ferești  aparține casei banului Iordache Roset, ca și satul Valea Ră. În condica liuzilor se arată că în 1803 trăiau în Ferești 40 liuzi (oameni), cari plătiau la sfert, 163 lei, iar pe an 652 lei, și că numai 2 liuzi erau fără bir în slujba boerului. Tot acești 40 liuzi se ocupau cu lucrul pământului. Mai trăiau tot atunci în Ferești 16 breslași, cari plătiau pe sfert 75 lei iar pe întrgul an 300 lei. Deci în Ferești trăiau în 1803, 56 oameni, ceia ce ar face circa 300 suflete, și că partea aferentă fiscului era de 952 lei pe an”. Și acum Racovițeștii continuau să cumpere pământ. Logofătul Racoviță cumpără de la Bășca, soția lui Vasile Purcel, părțile acestora din Vilnești. În alt document, mai mulți din Ferești, între care preoții, donează lui Racoviță logofătul mai multe pământuri în Ferești. Este vorba, desigur, de o vânzare mascată, răzeșii neputând să vândă pământ decât rudelor, adică tot la răzeși.

     Nefiind mulțumit numai cu donațiile, logofătul Cehan Racoviță cumpără alte părți din porțiile urmașilor unuia Costache. În anul 1820 este realizată o catagrafie bine documentată  a  Fereștilor. Iată cum ne este prezentată  de Gheorghe Ghibănescu:

 „Starea I: are 167 liude, din care: 84 birnici ce plătesc 306 pe sfert (1224 lei pe an) și anume: Grigore Vatamanu, Stoica Macoveiu, Condre Căldare, Pavel Tofercă, Toderașcu brutar, C. Anton, V. Moroșanu, C. Stolnicu, V. Ilie, I. Bobei, C. Ilie, I. Buzulică, Gr Chiriță, Mane Mocanu, Gh. Chirița, V. Burcuță, Lupu Filip, Pavăl Chiriță, Nechita zăt Pavăl, Sim. Tudosie, Janachi Tudosăi, Ion Boncu, St. Sin Dliacon, Gh. Micinelu, V. Antiac, V. a  Babei, Ursachi a Babei, T. Sin Butnariu, D. Olăriții, T. Prendianu, St. a Babei, I. Pribăscu, V. Pribăscu, Iacob  Ciorescu, Lupu  Vacariu, T. Sin Lupul, Șofran Rotariu, V. Rusu jitariu, Sim. a Rădoaei, I. A Moșniagului, C. Mane, Coman Mane, P. Cămară, Loghin Hăidău, Iacob Boncu, Ilie Ghirasă, T. Sticie, V. Sărghi, V. Stridie, I. a Vădănii, Ion Gavril Sîrghie, D. Simioniță, Gh. Rotăraș,  Andronic Gorce, Gh. Gorce burlac, D. Ghirasă burlac, Gh. Climu, Pavăl a Ursulesăi, Ion  Girasă (acești 17 birnici de la Ilie Gherasă – I. Ghirasă au fost ad ale Ilie Cogălniceanu osăbit condei prin tablă), Tanasă Tataru, Ion Găină, Gavril Moisa, St. Lazariuc, Alex. Patruroi, I. Albu, D. Butnariu, Gh. Rotariu, Timofte Răspopa, Gr. Rotariu. Din aceștia 84 birnici, 29 scutelnici, 20  breslași și 35 trecuți.

• 11 bejenari dați în bir de la sfertul al doilea anul 1817: Ioan Șăran, Caslian Ungureanu, Alexa Jitariu, M. Climu, V. Moisă, Ostahie Rusu, I. Crețu, Flore Păscariu, St. Toader Rusu, V. Ungureanu, I. Jitariu. Aceștia plătesc 40 lei bir pe an.
• 15 slugi boerești: N. Trufanda, Carpu Machidon, V. Scutar, Chirilă Istinic (aceștia Lupu Balș); - C. Popa, Ilie Micinelu, I. Popa, I. Radu, T. Trohin, D. Ilașcu, Mihai Ilașcu, St. Boțu (aceștia a casei ban I. Roset).
• 20 bejenari fără bir supuși la ispravnic de copii D. Măcărescu.
• 10 bejenari fără bir care sunt pădurari și plugari tocmiți cu hac pentru trebuințele moșiei.
• 1 surugiu al isprăvniciei
• 16 copii din casă
• 1 portărel
• 1 călăraș isprăvnicesc
• 1 postenicel; 1 mazil; 1 neașezat la dajde; 2 preoți și 2 dascăli

Suma tuturor liudelor este 167; alijverișul satului acestuia este cu lucrarea pământului, cu cărăușia și cu cărătura lemnelor de foc la Eși, loc de hrană au, iar pădure prea puțină. Starea satului de frunte, iar bejenarii ce sânt acolo să află săraci” (Surete și izvoade vol. XVI Ferești- Vaslui,  Gh. Ghibănescu).

Termenul liude desemnează, aici, pe locuitori în general, iar plătitorii de biruri (birnici) sunt cam jumătate din populație, ceilalți se împart în scutelnici (nu plăteau bir, fiind sub protecția unui boier căruia îi făceau unele servicii), la care se adaugă breslașii și trecuții, cu scutire parțială de impozit. În sat locuiau familii de bejenari, oameni veniți din alte  părți, ori din alte provincii românești (ardeleni și bucovineni), ori tot din Moldova. Aceștia din urmă se explică astfel: datorită impozitelor excesive, unii săteni părăseau locuințele lor (fugeau) de pe moșie. Pe parcurs, însă, se integrau în noile comunități deoarece, dată fiind lipsa brațelor de muncă, bejenarii erau bine primiți pe orice moșie. Numele Ungureanu (al multor bejenari) arăta proveniența lor din Transilvania. Mai multe alte categorii de locuitori erau scutite, de asemenea, de  bir: o parte dintre bejenari, slugile boierești, copiii de casă, portăreii etc. În recensământ  apare și un  mazil, adică o persoană de rang boieresc, dar fără vreo funcție.

Următorul  recensământ  complet  este  cel  din  1831.

„Catagrafia satului Ferești a dumisale agăi Scarlat Donici: Catagrafie descrisă pe larg de Gheorghe Ghibănescu:

5 slujitori bisericești; preot Constandin sin pr. Neculai Cernatescu, slujitor la biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului.

Diiaconul Vasilie sin Neculai Nița. Grigore sin Contantin Stolnic dascăl. Ion sin Vasile Pester pălimar. Gh sin pr. Irimiea staroste.

5 priveligiați: Ioniță sin preut Gavril polcovnic, privilegiat cu 3 copii, ( Carte de la Ion Sandul Sturza Vodă din 1823 are a scuti 100 oi, 100 stupi, 1 sfini (porci), si 100 vedre vin).

Ioniță sin preut Grigori Cutoavă postelnicel, priveligiat cu 2 copii (Carte de la Calimah Vodă din 1814; are a scuti 100 oi, 100 stupi, 1 sfini și 100 vedre vin).

Toader sin preot Gavril Coatoavă potelnicel privilegiat cu carte de la Ion Sandul Sturza Voevod din 1823, are 250 oi, 250 stupi, 1 sfini și 250 vedre vin.

Trofin sin Ștefan Boncul stegar, privilegiat cu 3 copii, cu carte de la Ion Sturza Vodă din 1826, are a scuti 30 oi, 30 stupi, 1 sfini și 60 vedre vin.

Ambrosie zet preut Trofin Boncul stegar, privilegiat cu carte de la Ion Sturza Vodă din  1826, are a scuti 30 oi, 30 stupi, 1 sfini și 60 vedre vin.

13 batrâni nevolnici și ertați de sat și anume: Cost. Stolnicul bătrân cu unul copil, Gr. sin Ursul Chiriță văduoiu, surpat cu un copil; Ursachi a Babei (stricat de o mână), Lupul văcariul bătrân; Dumitru și Gherasa (orb si șchiop), Ioniță vătăman (surpat), Ion Găină (surpat), Simion Rădoaei (tij) cu un copil, Vasili sin Pribescu văduv (bătrân), Ion sin Gavril Serghie văduv (olog de picioare), Vasile Brânzan văduv slugă (bătrân), Chirilă sin Donosă văduv din birnici (neputincios) cu un copil, Neculai Nica mazil (bătrân).

26 văduve: Sămina Machidoneasă maziliță (cu carte bărbatului ei de la Mihai Șuțul Vodă din 1793 si a visteriei din 1803 de ertat) cu un copil; Ruxanda lui Sămion sin Tudosă birnic cu 2 copii; Paraschiva lui Ion sin Neculai Boncul birnic cu doi copii, Anița lui Gheorhe sin Ion Chiriță birnic cu un copil, Ioana lui Nistor Cotlet birnic, Anisiia lui Antohi Rusul birnic; Catrina lui Alex Mogza cu doi copii, Paraschiva lui Ion Profirian cu un copil, Maria lui Ion sin Mihai cu un copil, Sofronia lui Manoli sin Toma cu un copil, Nastasiia lui V. Porfirian; Titiiana lui Toader Moscul cu un copil (aceste 6 văduve din bejenarii hrisoveliți ai Măcărescului), Mariia lui Ioniță sin Ion Ungurianu (din copil de casă), Iliana Climoae nepuntincioasă, Nastasia lui GH. Toma tij, Palaghia lui Ștefan Donosă (nevolnică), Maria Oprei (tij), Iftinca dascălului Ioan cu un copil, (stricată de picioare și nevolnică), Ilinca lui Ignat Mihul (nevolnică), Maria Hâjdui (tij), Chița plugărița (tij) cu un copil, Catrina Condrei (tij), Ruxanda Moscului (tij), Gaghina lui Gr. Vătăman (din birnici), Nița lui T. Albu (din birnici), Irina lui Gh. Munteanu ( tij).

2 mazili: Dumitru sin Moscu (fecior de neguțitor) și la 1827 s-au așezat D. Sturza; Gr. sin Mihaiu Popa (fecior de mazil, s-au așezat la 1830 cu cartea divanului).

6 ficiori de privilegiați 1 mazilo-ruptași neintrați la nici o treaptă: Grigore sin Ioniță Cotoavă postelnicul, Constandin sin preot Simion, Neculai sin Ioniță Cotoavă postelnicul, Ioan sin Lazăr Bulat (vătav la aga Scarlat Donici), Gheorghe zet Ioniță Cotoavă, Ion sin Neculai Nica (poartă dajdia tatălui său nevolnic fiind).

2 oameni fără nici o dare scutindu-să pentru feciori lor dați în strajă pământească: Ion sin Tacu vist, Ion Ungureanul scutar;

64 birnici havalagii: Toader, sin Ioniță Vătăman, Constandin sin Anton Potorac, Stoica sin Macoveiu (doi copii), Pavăl sin Todercă (2 copii), Pavăl sin V. Chiriță (un copil), Ioniță sin Condre, Vasile sin Moroșan, Ion sin Ioniță Ghidriman (2 copii), Iordachi sin Ion Buzulică, Coste sin Grigoraș Chiriță, Leon Bobeiu, Vasili sin Ilie Cucoș (1copil), Iordachi sin Cucoș văduoi (1 copil), Toader sin Lupul Filip, Lupu sin Filip, Condurachi sin Gh. Cihiriță, Coman sin Mane Mocan, Toader sin V. Prundian (2 copii), Costachi sin Mane Mocanul, Ion sin Pavăl Chiriță, Vasile brat lui Ianachi sin Tudosă (1 copil), Ioan sin Vasilie Butnariul, Ifteme sin Vasilcăi (1 copil), Costandin sin Lupu Filip (1 copil), Ioan Mocan Ștefan sin Moscul (2 copii), Ioniță Zapodian (1 copil), V. Muntean (1 copil), Dumitru Budean, Toader sin V. Butnariul, Ion sin Roznov (1copil), Constandin sin Iacov Bocu, Vasile a Babei (1 copil), Ilie Mucinel (1 copil), Ioniță sin Lupul Filip (1 copil), Vasile sin Gavril Vătăman (1 copil), Iacov Mirciul (1 copil), Toader sin Lupul văcariul (1 copil), Neculai sin Toader a Lupei, Iacov sin Ioan  Slugăr, (1 copil), Ion a Rustei; Vasilie sin Moisă, Ion sin Moisă (2 copii), Chiriiac sin Lupul văcariul, Pavăl  a Vădanei, Ioan  a Vădanei, Vasile a Vădanei, Gheorghe  a Vădanei, Ioan sin  Nechita  Gorce, Vasile Stridie (1 copil), Ion sin Stridie, Alexa sin Nichita Gorce, Andronic brat lui Pavăl sin Nistror Coplet, Constandin sin Simion a Rădoaei, Grigore zet Lupu Filip, Grigoraș sin Gh. Chiriță, Toader sin Ion Găină, Ion sin Ștefan  a Dioaconiței, Alexandru Dărțu văduoiu, Vasile sin Toma Boncul, Toader Trohin văduoiu, Ștefan a Babei butnar (2 copii, supus la spătar Gr. Codrianu).

20 birnici hrisovoliți ai Măcărescului: Gr. Gherman, Toader sin Ioan Porfirian, Lupul vezeteul (2 copii), Ioan sin Gh. Andrieșan văduoiu, Vasile sin Grigore Sofiian, Vasile sin I. Albu, Vasile sin Axinte, Toader Chirilă, Dănilă sin Timofte Râspopa, Ion sin Gr. Sofiian, Ioan sin Petre Hârjeu burlac, Ioniță Hujde, Dumitru sin Ion Mihaiu, Petre sin Gr. Sofiian, Andrei cojocar, Ilie sin Toader Moscul, Mihalachi Salahor, Iftime zet Iacov Boncul, Pricop Baciul (1 copil).

16 slugile a rangurilor și a moșiei și alți oameni fără bir supuși la unii și la alții: [Constandin sin preot Sămion, trecut la fecior neașezati], Iordachi sin Ignat Mihail, Gheorghe sin Constandin Stolnic, Ioniță sin Radul, Dumitru sin Ilașcul, Simion sin Sofronii, Gheorghe sin Manoli Toma, Gheorhe sin Alexandru Mâzga, Constandin sin Ion Șărian (1 copil), Vasile zet Mihai Rusul, Toader Moțoc (1 copil), Ioan Rusul (1 copil), Ioan Rusul Pădurar văduoiu (2 copii), Mihai Rusul văduoi, Chirilă Muntean (1 copil) și Iordachi sin Neculai Trufangiu burlac ( 2 copii) frați; toți aceștia ai moșiei agăi Scarlat Donici.

10 copii din casă: Ștefan sin Simionică, Ianachi sin Ioan Ungurian, Lupul sin Ioan Butnariul, Mihaiu sin Anton Potorac, Cozma sin Todrașco butnar birnic, Arteni sin Vasile Plecanu, Andrei Cule, Vasile și Alexandru Mazga, Neculai sin Ioan Butnariul, Arteni sin Trohin Boncul.

3 jidovi orândari. Avram sin Haim (acesta este cu statornicie lui in târgul Vasluiului și cu brișla de acolo platește bir), Șaim argat lui, burlac, Iancul tij argat burlac.

25 oameni streini fără căpătâiu tocmiți cu hacul la unii și alții: Ioan Ignatescul vacar (5 copii), Nechita sin Nechita Gorce, Ioan Morărașul plugar, Gavril sin Gălușca plugar (aceștia la aga Scarlat Donici), Mihălachi burlac (argat la diaconul Vasile), Ștefan sin Toma argat, Toader Burlac argat, Todosa sin Timofte Răspopa argat, Dumitru Burlacu cioban, V. Rusul argat, Dumitru sin Slugăr, Ștefan burlac argat, Toader sin Toma Boncul, argat, Nechita Machidon argat, Costin sin Timofti Răspopa cioban, Ion sin Moscul Burlac cioban, Toader brat lui Burlac cioban, Costachi Cioban la Lupu Vezeteu, Vasile Burlacu cioban la Ioniță polcovnicul, Gh. Burlacu argat nevolnic, Carpu Mocanu burlac, Casiian Ungurian (acești 2 la Ștefăniță Constandinu), Vasile sin preutul Irimiia burlac nevolnic, Petre sin Toader burlac (la sărdar Măcărescul).

Iar piste tot fac 197 lăcuitori în tot satul  Ferești. 1831 Avgust 30”.

Catagrafia ne arată că în tot satul Ferești erau 74 copii la 197 locuitori.

De data aceasta apar noi categorii sociale. Enumerarea locuitorilor satului, acum, începe cu cele 5 fețe bisericești de la "Adormirea Maicii Domnului", preoți, diaconi, dascăli.

Urmează 5 privilegiați - scutiți de impozit, cu cărți domnești, având mari ranguri boierești                    (polcovnic, postelnicel), fii sau gineri de preoți. Erau bogați, aveau  pământ, vite, 250 de stupi, 2500 vedre de vin. Mai erau și stegari. 13 bătrâni nevolnici, scutiți de orice fel de biruri, 26 de văduve, beneficiind, și ele, de aceleași scutiri. La fel erau scutiți de impozite cei doi mazili din sat. 6 feciori de privilegiați formează o nouă categorie  de locuitori. Ei sunt diferiți între ei, de aceea  nu au putut  să  formeze o treaptă aparte. Oricum, mazilii și  postelnicii sunt scutiți de bir, iar scutarii sunt scutiți parțial. Alți doi locuitori sunt scutiți fiind feciorii lor, erau în straja pământeană. 64 de birnici havalagii se bucurau, și ei, de scutiri parțiale, în schimbul serviciilor oferite pentru lucrările  publice – curățirea  de drumuri, deszăpeziri. 20 de birnici erau hrisovoliți ai Măcarescului. Prin hrisov domnesc, unii boieri căpătau dreptul de a dispune de unii locuitori care, în schimbul unor servicii bine precizate și de durată aduse boierului respectiv, erau scutiți integral de impozite. Era vorba, după cum vedem, în primul  rând de meseriași: vizitiu, cojocar, salahor etc. - 16 slugi ale rangurilor sau oameni ”trași ai” acestora. Între atât de numeroase categorii de locuitori scutiți de bir intrau și slugile boierești sau protejați ai boierilor. Era o formă  de răsplată din partea Domnitorului ca unui boier să i se acorde un număr mai mare sau mai mic de persoane pe care să le scutească de biruri.

10 copii de casă, atașați persoanei boierului

3 negustori evrei

25 de oameni  străini, tocmiți  cu ”hacul”, adică pe perioade determinate, argați, văcari, ciobani. După nume sunt străini de Ferești, veniți tot din Moldova. La o privire generală  asupra populației satului Ferești, remarcăm statornicia acesteia, în primul rând. Menționăm  că în Evul Mediu moldovenesc foarte multe sate au dispărut, din diferite cauze: cotropiri străine, epidemii, intervenția brutală a unor mari proprietari de pământ, care făceau un fel de ”sistematizare a teritoriului”. În principal, satele dispăreau din cauza măsurilor  fiscale. Existau, pe atunci, impunerea și răspunderea colectivă. De exemplu, un sat avea, să zicem, 50 de birnici. Se stabilea pe 5 ani ( așa se întemeiau actele de impunere) câte un galben de familie. Dacă un număr de familii fugea din sat, ceilalți trebuiau să plătească impozitul în urma lor, adică ”dădeau bir cu fugiții”. Dacă fugeau mai mulți, situația devenea de nesuportat, așa că fugeau și cei rămași, deci ”se spărgea satul”.

Dacă în apropierea Fereștilor ( la Milești, Zlătărești, Tifești, Prigoriceni, Cârjenii, Românești etc.) vom întâlni, sporadic, elemente străine, Fereștii s-au păstrat, peste timp, cu populație românească - fără ”iuci”, adică ucrainieni - ca și la Văleni, aceleași nume le întâlnim în recensăminte, dar și la locuitorii de astăzi. Majoritatea satelor românești se află într-o situație dificilă, multe sunt amenințate cu dispariția, Fereștii însă rezistă, așa cum au rezistat atâtea secole.

                                                                                                        Dan Ravaru